În noaptea de 5 spre 6 iulie, mii de basarabeni au fost luaţi de acasă şi transportaţi, în vagoane pentru vite, la mii de kilometri de Moldova. Deportările au fost organizate de Partidul Comunist, care în 1949 a emis oribila hotărâre specială nr. 509 «Cu privire la deportarea din RSSM a familiilor de chiaburi, foşti moşieri şi de mari comercianţi».
«Să-i judecăm, cum ne-au judecat
Valentina Hămurari, 82 de ani, Chişinău
Avea doar 12 ani, când împreună cu cei doi fraţi şi mama au fost urcaţi în trenul pentru vite la gara din Chişinău.Timp de 16 ani, Valentina a fost forţată să trăiască departe de casă. «Mama era însărcinată în ultima lună», spune femeia. Peste o săptămâna, pe drum, în tren s-a născut şi cel de-al patrulea membru al familiei, un băieţel, care a trăit doar o lună de zile. Valentina zice că din cauza condiţiilor de acolo a murit frăţiorul ei. «Ne-au adus în nişte barăci, unde nu erau nici paturi, nimic. Dormeam la podele». Familia Valentinei nu a putut să-şi ia nimic de acasă fiindcă au fost anunţaţi că trenul este supraîncărcat şi nu mai încape nimic. «Mama mergea la şase dimineaţa la muncă, iar noi trebuia să mâncăm ceva. Umblam prin câmp şi strângeam ierburi şi le fierbeam, mai umblam şi cu cerutul…», spune femeia, care la cei 82 de ani încă mai are emoţii când îşi aminteşte de vremurile deportării. Fratele Valentinei zice acum că ar fi murit toţi acolo, dacă nu era ea, sora mai mare. «Eu făceam din nimic de mâncare, fără sare, fără zahăr, fără ulei. Mai măcinam nişte grâu sau păpuşoi, când aveam».
Valentina s-a căsătorit acolo şi a întemeiat o familie, însă, din păcate, copilul i-a murit înainte de naştere. Când a revenit acasă, a locuit un timp la socri, în satul Pererâta. Însă a primit o scrisoare de la soţul său precum că el a fost întemniţat pe trei ani de zile şi atunci Valentina a venit la Chişinău, la casa bunicii sale, acolo unde a copilărit. Trei familii locuiau în casa bunicii, care au continuat să stea acolo, împreună cu familia Valentinei. «Erau supăraţi când treceam prin faţa uşii lor şi am făcut portiţă aparte, ca să nu-i deranjăm», spune femeia. Despre condamnarea ocupaţiei sovietice, Valentina zice următoarele: «Ţin minte bine: au venit aici cu camioane pline de soldaţi, au deportat oameni nevinovaţi, au închis bisericile şi au pus la închisoare preoţii. Iar în biserici au făcut cluburi. Ar trebui să-i judecăm, cum ne-au judecat ei pe noi».
«Comuniştii, pedepsiţi ca fasciştii»
Pelaghia Ciorescu, Sociteni, Ialoveni
Tatăl Pelaghiei Ciorescu a fost deportat fiindcă a slujit în Armata Română, în timpul războiului. Timp de trei ani mama ei l-a căutat, a trimis scrisori peste tot, însă nu a aflat nimic. Doar peste câţiva ani, a venit o scrisoare de la el şi a spus că este în Krasnoiarsk, Rusia. «A venit bolnav şi bătrân, cu barbă, la 54 de ani», spune fiica, care a rămas şocată când şi-a văzut tatăl. «Era plin de bube şi plin de boli, nimeni din sat nu-l recunoştea», povesteşte Pelaghia.
Întrebată dacă ar trebui condamnată ocupaţia sovietică, Pelaghia Ciorescu zice că aşa cum au fost condamnaţi fasciştii, aşa ar trebui să se întâmple şi cu comuniştii. «Numaidecât trebuie condamnaţi, fiindcă ei ne-au ocupat şi şi-au bătut joc de poporul acesta: au arestat, au împuşcat, au deportat».
«Ei trag la portofelele lor»
Dumitru Arabadji, 81 de ani
L-au luat chiar de pe tractor, în timp ce lucra pe câmp. Avea 18 ani, când a fost dus la gara din Căuşeni, aşa desculţ cum era, şi urcat cu forţa în tren. «Pe alţi băieţi de aceeaşi vârstă i-au luat în armată, însă eu am nimerit în Siberia», spune cu regret bărbatul. A locuit 27 de ani departe de Moldova, fiindcă s-a însurat acolo şi a avut cinci copii. «Eu am aşteptat să crească copiii, să înveţe, apoi m-am gândit să vin acasă, cu toate că vroiam tare în Moldova, mai ales când am auzit că în ‘58 i-au eliberat pe toţi», povesteşte Dumitru Arabadji.
«Pe mine m-au luat de aici fiindcă eram membru de familie înstărită». Tatăl şi fratele mai mare au fost şi ei deportaţi în Taşkent, doar mama a scăpat fiindcă s-a ascuns, zice Dumitru. Cât timp a locuit în Siberia, a fost vizitat de tatăl său. Iar în 1976, a hotărât să vândă totul şi să vină în Moldova.
Tatăl i-a murit la puţin timp după ce a revenit acasă, iar Dumitru, fără casă şi fără masă, a luat-o de la început. S-a angajat la Cricova, la fabrica de şampanie, şi de acolo i-au dat o locuinţă, în care locuieşte până astăzi. Despre reabilitarea deportaţilor şi justiţie spune că nici cei de atunci, nici cei care sunt astăzi la putere nu pot să facă nimic. «Trebuie să ai un cap cât un bostan ca să-i înţelegi, dar ei tot trag la portofelele lor şi nu o să mai facă nimic pentru noi».
«Chinuiţi până la moarte»
Gheorghe Plugaru, 78 de ani, Chişinău
Era o căldură mare, dar noi lucram în cîmp, povesteşte Gheorghe Plugaru din Chişinău despre ziua de 5 iulie 1949. «Noaptea am venit acasă, pe la zece, iar pe la unu noaptea, au bătut în uşă. Ne-au spus să ne încărcăm totul. Eu eram copil, ce înţelegeam la zece ani?» S-a trezit tot satul, câinii lătrau, copiii plângeau, iar mamele se văicărau. «Noi vă ducem în Rusia», asta a fost explicaţia pe care au primit-o părinţii lui Gheorghe. Tata a început să întrebe de ce, cum şi pentru ce. Nu înţelegea ce se întâmplă, căci «nu era om învăţat şi nu ştia carte». Gheorghe Plugaru ţine minte şi acum explicaţia soldaţilor ruşi care au venit să-i ridice: «Voi sunteţi bogătaşi». Tatăl lui Gheorghe a stat închis, înainte de asta, nouă ani într-o închisoare din Rusia, pentru că nu a dat la stat norma de pâine, iar cei de acolo l-ar fi avertizat să nu se întoarcă în Moldova deoarece vor fi deportaţi, povesteşte bărbatul de 78 de ani, revoltat de acţiunile comuniştilor din acea vreme.
«Numai două luni am stat cu el acasă, că în noaptea de 5 spre 6 iulie ne-au ridicat. Atunci când părinţii întrebau de ce sunt luaţi, activiştii KGB i-au legat cu o frânghie, cu mâinile la spate. Pe mine m-a luat un soldat, într-o mână, că eu eram uşurel, după foamete», povesteşte Gheorghe, care mai spune că toţi erau bruscaţi şi loviţi cu patul armei, iar monumentul din faţa Gării nu redă în totalitate evenimentele din acea noapte.
«O lună de zile am mers cu trenul până ne-au găsit un loc unde să stăm. Acolo, cu tot greul, am învăţat la o şcoală profesională, şi când am venit în Moldova, după zece ani, aveam deja o profesie. Aici am vrut să învăţ la institut, dar nu m-au primit, din cauza tatălui meu». La 21 de ani, când s-a întors acasă, Gheorghe Plugaru spune că aproape îi era dor de Siberia, fiindcă aici au fost mereu persecutaţi.
«La numai o zi după ce am călcat pe pământ moldovenesc, am primit înştiinţare că trebuie să părăsesc în 24 de ore Moldova. Şi iar au început drumurile…», adaugă Gheorghe Plugaru, opinând că nici naziştii nu au făcut asemenea lucruri groaznice ca şi comuniştii. «Să forţezi omul să părăsească casa, să-l chinui până la moarte?». Bărbatul, care zice că le-a fost furată copilăria, tinereţea şi viaţa, strigă, plin de mânie, că ar trebui pedepsiţi, ca să simtă şi ei durerea prin care au trecut basarabenii.
«Genocidul basarabenilor continuă»
Ion Cernei, 80 de ani, Cucoara, Cahul
La 19 ani, la nici o lună după ce s-au înscris cu logodnica sa din satul Cucoara, judeţul Cahul, la Sovietul Sătesc, a fost ridicat, împreună cu proaspăta soţie şi părinţii. Timp de două zile au mers în acelaşi tren de vite ca şi ceilalţi deportaţi până când au ajuns în satul Ustieniisk, în Siberia, şi au fost cazaţi în nişte saraie din bârne de lemn, povesteşte Ion Cernei, care locuieşte acum la Chişinău.
«Dacă lucrai, îţi dădeau 200 de grame de pâine de secară şi doi cartofi şi încă te certau dacă nu le răspundeai în rusă. Dar cum să le răspund dacă nu ştiam să vorbesc în rusă?» Unica bucurie a lui Ion Cernei în Siberia îndepărtată a fost naşterea fiicei sale. Este o bucurie tristă, căci fiica sa şi acum este în Rusia, căsătorită cu un cetăţean rus, departe de baştina părinţilor.
În anul 1958 au fost lăsaţi să plece spre casă, dar când au revenit în Cahul, satul Crihana, locul lor de baştină, mai mare le-a fost durerea. Casele lor erau ocupate, iar moldovenii reveniţi locuiau în subsoluri, spune bărbatul cu o voce stinsă, dar caldă. «Am fost nevoiţi să mergem cu toţii în Ucraina, să căutăm un loc de muncă, să găsim un loc de trai, dacă în sat nu ne-au primit. Am lucrat în Odesa şapte luni de zile», îşi continuă şirul amintirilor Ion Cernei. Apoi au găsit în arhiva de la Chişinău certificatele de naştere ale bunicilor şi şi-au făcut paşapoarte, pentru a putea să se întoarcă în Moldova.
«Autorităţile de la Cahul şi-au bătut joc de noi şi au profitat de casele noastre şi de pământurile părinţilor. O familie din satul Bădicu Moldovenesc a cumpărat casa noastră şi nu am mai putut să revenim acolo. Cu banii câştigaţi în Ucraina, ne-am cumpărat casă în Chişinău, în regiunea circului, unde am locuit 32 de ani», povesteşte Ion Cernei. Cu toate că au primit o scrisoare acasă, în care li se spunea că vor primi o despăgubire pentru casa de la Cahul, Ion Cernei susţine că nu a mai văzut banii aceştia niciodată.
Despre condamnarea ocupaţiei sovietice, bărbatul zice că nu are ce să mai facă acum, fiindcă nu avem «oameni de caracter» la conducere. «Genocidul românesc din Basarabia, din anii ‘40, continuă şi astăzi», este părerea lui Ion Cernei, care îmi arată poze din tinereţea sa, când era plin de viaţă şi de forţe.
«Să-i ducă şi pe ei acolo…»
Vera Panfil, 78 de ani, Ciorescu, Chişinău
«Aveţi dreptul să încărcaţi ce puteţi în maşină, timp de o oră de vreme, ne-au spus cei care au venit noaptea, la ora 1, şi ne-au anunţat că vom pleca», povesteşte femeia tremurând, cu lacrimi în ochi şi privind în gol. Încearcă să se liniştească, trecându-şi palmele pe faţă, însă buzele îi tremură şi mai tare, când începe să vorbească despre noaptea deportării. «Noi răcneam, plângeam, eram copii şi nu înţelegeam nimic, dar ne-au adus aici, la gară». Tatăl Verei era şofer şi transporta pâine cu maşina. Cu o zi înainte, un prieten evreu din Chişinău i-a spus să nu meargă acasă, că vor fi luaţi, îşi aminteşte femeia.
Zece ani au stat departe de casă. Între timp tatăl ei a murit şi nu l-a mai văzut. «Primii trei ani a fost cel mai greu. Care şcoală, dacă n-aveam ce mânca?». Lucra, împreună cu surorile ei, la pădure, cărau copacii tăiaţi. «Ne dădeau voie să luăm lemne şi acasă, să facem focul, şi mare era bucuria mamei că o ajutam», zice Vera Panfil.
Când a revenit în Moldova cu familia, nu a găsit nimic. «Nu aveam unde locui şi ne-am cumpărat o casă, cu banii strânşi acolo». Vera avea 28 de ani când s-a întors în Moldova şi nu era căsătorită. Mama sa a fost paralizată şi a stat 8 ani la pat, iar ea a îngrijit-o până în ultima zi. Vera nu s-a mai căsătorit, din cauza greutăţilor, zice ea. «Eu am trecut prin multe greutăţi – foamete şi război, dar ei s-au îmbogăţit aici. Las’ să-i ducă acolo să facă bogăţie, să vadă cum au trăit cei deportaţi”, spune Vera Panfil despre ocupaţia sovietică.
Pentru conformitate,
Natalia DABIJA
http://www.zdg.md
